Printre localnicii din Maramures circula zvonuri si legende bizare, legate de iezerele (lacurile adanci de munte) din aceasta regiune.
O data pe an, in noaptea de Inviere, in satul Tisa se aud clopotele unei biserici inghitite de ape. Mai multe iezere din Maramures au legatura cu Marea Neagra. Argumentul localnicilor: au aruncat obiecte „marcate” in iezer care au ajuns in Marea Neagra. Un iezer de la baza Crestei Cocosului atrage oameni si animale, ca un magnet. Daca arunci o piatra in iezerul Vinderel din Poienile de sub Munte, in maxim doua ore incepe o furtuna. In iezerul din Desesti se spune ca ar trai un balaur si ca, pe vremuri, acest iezer ar fi inghitit o nunta intreaga. In iezerul de deasupra Harnicestiului ieseau din cand in cand, la suprafata, bucati de carne insangerata. Toate sunt povesti pe care batranii le-au trait sau le-au auzit din stramosi. Si toate sunt povesti despre iezere fara fund….
„Sa stiti ca apa-i cateodata vie. Si cand e vie, cere cap de mort…”. Asa, cum stau incremenite in munti, n-ai spune ca iezerele (lacuri de munte, n.red) Maramuresului sunt vii. Dar batrana care ne-a avertizat ca „apa-i cateodata vie” crede ca, sub linistea aparenta a apei, se ascunde de fiecare data o forta. Una malefica. Uneori e un balaur, alteori „Uciga-l toaca” sau pur si simplu Dracu’. Si asta nu o spune doar ea, o spun toti batranii Maramuresului care au vazut, au auzit, dar mai ales cred. „Vocea” bisericii ingropate Pana nu demult, din lacul satului maramuresean Tisa (comuna Bocicoiu Mare) se auzeau, o data pe an, clopotele unei biserici. Acel loc se numeste Halastau, si acolo era in trecut pescaria unor boieri. Acum e doar un lac. Un lac despre care se spune ca n-ar avea fund. Batranii din Tisa spun ca acel lac a inghitit biserica satului si cateva case. Si ca, o data pe an razbat din apa niste zgomote ciudate. In noaptea de Inviere. Cunoscutul colectionar Nicolae Pipas spune ca: „S-au gasit cateva morminte in terasa mai joasa decat suntem noi acum. Acolo exista niste iezere. Oamenii ziceau ca este lac fara de fund si ca acolo s-a parapadit biserica si pomeneau mai demult ca o data pe an, clopotele care s-au prabusit cu tot cu biserica se aud, numai ca trebuie stiut cand. Legenda mai spune ca pe locul unde e acum lacul erau si cateva case, care s-au scufundat o data cu biserica.” Pipas nu crede insa ca aceasta poveste este reala: „Realitatea trebuie sa fie in felul urmator: in 1717 cand erau invaziile tatare, primul lucru pe care il faceau era sa ia clopotele bisericilor pentru ca le trebuia metalul pentru tunuri. Oamenii de aici, intr-o noapte, inainte de a veni tatarii au luat clopotele si le-au dus in terenul asta mlastinos de care vorbesc.
Dupa ce a trecut pericolul, s-au dus ei sa caute clopotele, dar acestea erau scufundate in namol si nimeni nu le-a mai putut vedea”. Nici acum satenii nu mai pot vedea clopotele. Dar spun ca le aud….
Cititi mai multe pe gazetademaramures.ro
