IOANA CĂLIN RECOMANDĂ …
LA PAS PRIN ISTORIA INELULUI DE LOGODNĂ
După unii, forma inelului e inspirată de cea a Soarelui şi a Lunii. Alţii spun că urmează forma firească a degetului uman. Firile mai poetice merg chiar mai departe, considerând că spaţiul liber descris de inel nu e unul oarecare, ci simbolul unei porţi care leagă cele două lumi: cunoscută şi necunoscută. Oricum ar fi, inelul a devenit cel mai popular simbol al iubirii şi al speranţei că acest sentiment uman poate capta eternitatea.
Una dintre cele mai vechi legende despre inel ne parvine din mitologia greacă. Se spune că Prometeu a fost pedepsit de Zeus la osândă veşnică pentru că a dezvăluit oamenilor secretul focului. Prometeu trebuia să stea înlănţuit pe un munte, iar un vultur flămând îi devora ficatul. Potrivit unei alte versiuni a mitului, povestită de Hesiod, Hercule a fost cel care l-a eliberat pe Prometeu. Zeus nu l-a lăsat însă pe Prometeu să scape oricum, ci l-a silit să poarte pe deget un inel din fier care încorpora o bucată de rocă, semn că niciodată nu va fi pe deplin eliberat.
Se pare că moda de a purta inelul pe al patrulea deget al mâinii stângi vine tot de la egipteni. Aceştia credeau că o venă anume porneşte de la degetul cu pricina şi ajunge direct la inimă, credinţă care a fost mai apoi preluată şi de greci. De la greci a trecut la romani, care au denumit-o vena amoris. Şi aşa a rămas până azi.
Inelele din argint şi din aur, împodobite cu pietre preţioase (rubine, safire, diamante), domină gusturile aristocraţilor din Europa medievală. În Anglia, în timpul ceremonialului de nuntă, mirele punea mai întâi inelul pe degetul arătător de la mâna stângă, apoi pe cel mijlociu şi abia apoi pe inelar, spunând: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”.
În Italia renascentistă, argintul e cel mai folosit metal pentru confecţionarea inelelor, mai ales atunci când e vorba de inelele de logodnă. Bijuteriile era decorate cu un aliaj format din argint, cupru şi sulfură de plumb (niello). Frumuseţea venea din combinaţia metalului strălucitor cu negrul aliajului.
În Anglia secolului al XVII-lea, ca şi în Franţa, în perioada de maximă înflorire a poeziei de dragoste, inelele de nuntă erau făcute din argint inscripţionat pe dinăuntru sau pe dinafară cu versuri care promiteau iubire eternă.
Mai apoi, aurul a început să fie privilegiat, dând naştere şi multor superstiţii în caz de neutilizare. Astfel, potrivit folclorului irlandez, o legătură sentimentală care nu era pecetluită cu un inel de aur era fie ilegală, fie aducea ghinion. O altă superstiţie care circula în epocă era aceea că inelul trebuia să fie de mărimea potrivită, altfel era de rău augur. Un inel prea strâns era semnul unei gelozii chinuitoare sau al infidelităţii; în cazul unuia prea larg, exista riscul unui partener neglijent.
În epoca modernă, popularitatea inelului de nuntă a rămas intactă, fiind legată de sexualitate şi de aşteptările de mariaj ale femeii. Până la Marea Criză, un bărbat care rupea o logodnă plătea scump pentru asta. Despăgubirile financiare includeau cheltuielile făcute cu pregătirea nunţii, plus daunele psihice cauzate, la care se adăuga o estimare privind pierderea altor partide. Despăgubirile creşteau exponenţial dacă femeia avea şi relaţii sexuale cu logodnicul – situaţie în care se aflau jumătate din femei între Primul şi Al Doilea Război Mondial. Începând cu 1935, această practică începe să fie limitată, dar costurile ruperii logodnei rămân mari, cu atât mai mult cu cât şansele de căsătorie ale unei femei care nu mai era virgină erau foarte reduse. În aceste condiţii, un inel cu diamante putea fi o asigurare financiară pentru orice reprezentantă a sexului frumos.
Cu toate acestea …
Nu toată lumea a privit inelul ca pe un simbol al fericirii eterne. Unii au văzut în el o metodă foarte practică de a scăpa de duşmani. Se spune că primul căruia i-a trecut prin cap să ascundă otravă în interiorul unui inel a fost chiar faimosul orator Demostene. Nu se ştie câţi rivali a îndepărtat astfel, dar metoda a fost preluată şi dusă la perfecţiune de familia Borgia, cunoscută în istorie pentru crimele sale, reale sau născocite. În cartea Crime celebre, semnată de Alexander Dumas, Cesare Borgia e descris ca purtând un inel cu două capete de lei, în ai căror dinţi se afla otrava. Când Cesare Borgia dădea mâna cu duşmanul, presa inelul în palma celuilalt. Ducele zâmbea apoi şi aştepta.
Ioana Călin
