Confecţionaţi dintr-o ţesătură rezistentă numită denim, care-i făcea greu de murdărit, dar, în acelaşi timp, uşor de spălat, pantalonii indigo concepuţi iniţial pentru muncitori i-au cucerit pe adolescenţii anilor 1960.
Elvis Presley, Marlon Brando sau James Dean au fost printre primii „derbedei” care au purtat pe marile ecrane aceste obiecte de îmbrăcăminte.
Istoria lor începe însă acum mai bine de 500 de ani în Italia, la Genova. Termenul de „blue-jeans” vine din sintagma franceză „bleu de Genes”, în traducere „albastru de Genova”, o ţesătură din lână şi bumbac. Deşi îi numim „blue-jeans”, pantalonii erau realizaţi, încă de pe-atunci, din denim, o stofă a cărei compoziţie s-a schimbat de-a lungul secolelor.
Istoria blugilor moderni este strâns legată de Levi (Loeb) Strauss, un emigrant bavarez ajuns în America, în 1847.
Strauss se implică în afaceri vreme de câţiva ani, iar în timpul goanei după aur decide să plece în vest, la San Francisco. Căutătorii de aur americani aveau nevoie de haine rezistente, iar Levi Strauss devine, în 20 de ani, cel mai serios comerciant care aproviziona cu marfă de bună calitate micile magazine din vest.
Istoria îmbrăcăminţii se va schimba radical în 1872, când Strauss primeşte o ofertă de la Jacob Davis, un croitor din Reno, Nevada, care îi cere să îmbunătăţească durabilitatea pantalonilor clienţilor săi. Levi se achită de această sarcină, schimbă croiala şi inventează capsele pentru buzunare. Banii încasaţi din vânzări îl propulsează în postura de partener de afaceri. În 1873, noul partener primeşte patent pentru inventarea buzunarelor care se pot închide şi astfel începe istoria pantalonilor indigo aşa cum îi ştim astăzi. Se dă startul confecţionării salopetelor cu talie din denim, îmbrăcăminte foarte potrivită pentru muncitori.
Creşterea popularităţii blugilor după cel de-Al Doilea Război Mondial poate fi atribuită şi filmelor sau muzicii. James Dean, Marlon Brando şi Elvis Presley sunt vedetele care au promovat pe marile ecrane acest tip de îmbrăcăminte, scoţându-i din sărite pe colegii mai bătrâni din branşă care nu renunţaseră încă la costum şi cravată.
După apariţia actorului James Dean îmbrăcat în blue-jeans în filmul „Rebel fără cauză”, toţi adolescenţii americani adoptă acest stil de îmbrăcăminte; în paralel însă, pantalonii indigo sunt interzişi în teatre, restaurante şi şcoli. Interdicţiile nu-i fac pe tineri să-şi dorească mai puţin blugii; dimpotrivă chiar.
Popularitatea lor creşte şi mai mult între anii 1960-1970, în perioada hippy. Tinerii încep să-şi personalizeze pantalonii, ataşându-le centuri din metal sau decorându-i cu flori brodate şi cu mesaje antirăzboi scrise cu graffiti. Blugii devin un simbol al tinerilor care demonstrau în America împotriva războiului din Vietnam şi propovăduiau Revoluţia iubirii.
Nici măcar Cortina de Fier nu a ferit statele comuniste de asaltul blugilor deşi acest obiect vestimentar era considerat un simbol al „decadenţei occidentale”, astfel că, pe măsură ce autorităţile totalitare înteţeau lupta împotriva generaţiei în blue-jeans, tinerii erau tot mai atraşi de ei şi-i cumpărau asiduu de pe piaţa neagră sau din magazine de tip „consignaţia” la preţuri care echivalau uneori chiar şi cu un salariu mediu din acele timpuri,
Citeste mai multe pe : historia.ro
