Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești – d. 25 decembrie1989, Târgoviște) a fost un om politic comunist român, Secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați în cadrul unui proces sumar de acest tribunal, condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.
Ceaușescu s-a născut în satul Scornicești(actualmente oraș) din județul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura…”, spunea despre el bătrânul preot din Scornicești.Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era o femeie supusă și muncitoare. Casa lor avea două camere, iar era mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil. La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar. Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative.
În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. Este arestat prima oară în 1933 pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”.
După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa de după război că a activat în rețelele comuniste dinOltenița și „regionala Prahova” (ceea ce în organizarea interbelică a PCdR însemna județele Prahova și Dâmbovița)
După preluarea puterii de către comuniști, în urma abdicării regeluiMihai I, la 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii, în Guvernul Petru Groza, iar la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei.
Incepând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai pronunțat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeții proletcultiști joacă un rol important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii includea funcțiile sale politice și statale: „Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se adăugau și apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”. Fostul ucenic muncitor nu mai era așezat doar în rândul „eroilor clasei muncitoare”, ci el începe să fie văzut la capătul unui șir lung de principi, regi, voievozi, de unde i se putea revendica legitimitatea. Activiștii culturali au mers până într-acolo încât descoperă în apropierea Scorniceștilor, satul natal, rămășițele unui prim homo sapiens european, pompos intitulat Australanthropus Olteniensis.
Soția sa, Elena, cu o pregătire școlară elementară, era „savant de renume mondial” și „mamă iubitoare” a poporului. Cu toate acestea, ea avea dreptul de a semna cu dr.h.c.mult. Elena Ceaușescu, deoarece primise mai multe titluri dr.h.c. de la diverse universități din lume. Deoarece acest titlu se poate acorda pentru merite politice, titlul său dr.h.c.mult. nu era o înșelătorie: prin acordarea acestui titlu se recunoșteau merite politice ale soțului ei și se urmăreau avantaje politice și comerciale reale. Astfel, acordarea acestor titluri era o monedă de schimb pentru autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau cât se poate de reale. Dr.h.c.mult. Nicolae Ceaușescu a primit un doctorat de onoare de la Universitatea din Nisa, pe care îl deține și în prezent.
Cultul personalității lui Ceaușescu se asemăna cu cel comunist practicat în China și Coreea de Nord de unde poate a fost copiat după vizite efectuate în respectivele țări. El este particularizat și de un complex cultural, care face din familia conducătoare nu numai depozitara înțelepciunii politice, dar și a valorilor culturale și științifice ale umanității. Președintele „scrie” cărți de filosofie, economie politică, istorie, este proclamat drept „mare gânditor al contemporaneității”. Soția sa a devenit membră a Academiei RSR și a multor altor academii, doctor în științe chimice, „savant de renume mondial”, autoare de cărți publicate în toate limbile pământului. Cultul personalității nu a fost practicat de niciun domnitor, rege sau conducător român din istorie cu excepția legionarilor. La o ședință de deschidere a Marii Adunări Naționale, Ceaușescu a apărut purtând sceptrul prezidențial, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de „felicitare”. Cotidianul central al partidului – Scînteia – nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral al telegramei.
Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”, Ceaușescu numește membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcții cheie de conducere.
Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.
Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea consecințelor acestuia.
Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la Iași, în 14 decembrie 1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii, este dejucată de autoritățile comuniste. O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuința parohială pe care o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar demonstrația capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliției și Securității apar la fața locului la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra manifestanților.
La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soției sale, Elena, și altor colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta de la Timișoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timișoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne și de subminare a suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu, mediile oficiale de informare evită cu strictețe orice referință la evenimentele care se derulau în Timișoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara granițelor țării, precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii. O „adunare populară” în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în fața sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piața Revoluției. Demonstrația degenerează în mișcare de răsturnare a regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populația capitalei se adună înPiața Revoluției, unde se confruntă cu unități ale miliției și armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în favoarea forțelor de represiune, bine reprezentate numeric și bine înarmate, care până la miezul nopții reușesc să degajeze piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.
Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstrației din 21 decembrie, reacția ineptă și neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga țară. Până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile orașe ale României. Moartea în condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunțată în 22 decembrie de către posturile naționale de radio și televiziune. Imediat după acest anunț, o ședință extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceaușescu, care cu acest prilej anunță că preia comanda armatei. Ceaușescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulțimii adunate în fața sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forțează ușile și pătrund în sediul CC, iar soților Ceaușescu nu le rămâne decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi aștepta pe acoperișul clădirii CC.
Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-spectacol ținut în pur stil stalinist cu verdict trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu și sacii de învelit cadavre aduși dinainte la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
– Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
– Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
– Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
– Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.
Ceaușescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceaușescu (n. 1947), specialist în fizică și care nu a deținut funcții politice, o fiică, Zoia Ceaușescu, matematician (n. 1 martie 1949, d. 20 noiembrie 2006) și un fiu mai tânăr, Nicu Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, d. 25 septembrie 1996), care s-a implicat direct în politică. Însă singurul nepot de sânge al lui Ceaușescu avea să se afle abia după aproximativ 20 de ani, acesta fiind fiul lui Valentin Ceaușescu, născut în 1981.
Sursa: wikipedia
